Am fost la Auschwitz

Cand am fost mic am citit cam tot ce mi-a picat in mana. Parintii mei aveau o biblioteca pe un perete de sus pana jos plina de carti care mai de care. Era o carte despre care tatal meu spunea ca ar fi bine sa mai cresc putin pana sa o citesc. Cartea se numea „Am fost doctor la Auschwitz”. Sunt sigur ca multi dintre voi ati citit-o la un moment dat. Ei bine, eu am citit-o undeva pe la 15 ani si sincer atunci nu am inteles mai nimic. Ma refer la faptul ca nu am inteles asa cum ar fi trebuit sa inteleg. Pozele mi se pareau ireale. Eram doar un copil care vedea niste poze cu niste oameni mutilati. Copii fara picioare, femei fara un san sau barbati fara un biceps sau o gamba. Nu mai vazusem asa ceva. Nu prea stiam nici cum se pronunta aceste cuvant. Aushwitz. Tatal meu, militar de cariera, mi-a povestit cate ceva despre atrocitatile nemtilor. Eu ascultam, si ma intrebam daca asa ceva poate fi adevarat.

Anul trecut am plecat spre Krakovia. Scopul nostru era sa vizitam Krakovia si bineinteles sa ajungem pe la Auschwitz. Zis si facut. Ne-am urcat in masina undeva pe la 5 dimineata si am pornit-o spre Polonia.

Nu am sa va plictisesc acum cu detalii despre drum sau despre tarile strabatute.

Intrarea in lagar este ca si un muzeu adevarat. De altfel, chiar este un muzeu dar total diferit de ceea ce intelegem noi prin acest cuvant. Ceea ce se vede pe pereti aduce mai mult ca si un muzeu de istorie si nu te pregateste deloc de ceea ce va urma. Bun, ai citit carti, ai vazut filme despre ceea ce reprezinta acel loc. Din pacate, realitatea bate filmul.

Intrarea este gratuita. Poti opta pentru un ghid al unui grup. Pentru asta platesti. Fiecare membru al grupului primeste niste casti. Ghidul grupului vorbeste, tu auzi in casti. Am optat pentru varianta fara ghid. O idee si buna si mai putin buna. Poate ca informatiile pe care le aflam de la ghid erau foarte folositiare dar cel putin mergeam in ritmul nostru.

Primul lucru pe care il vezi este o poarta mare care contine sloganul „Munca te elibereaza”. A fost amplasat de nazisti la intrarea in lagarul de concentrare unde au murit peste un milion de persoane in timpul celui de-al Dolilea Razboi Mondial. Acelasi slogan se afla postat si la lagarele de concentrare de la Dachau si Sachensenhausen, insa cel de la Auschwitz este cel mai cunoscut. Gazonul verde din jur, singurul lucru care da viata acelui mormant, nu reuseste sa te faca sa te simti altfel decat infricosat de gardurile din jur, baracile negre, sarma ghimpata sau turnurile paznicilor.

Pe parcursul celor 4 ore petrecute in acest loc m-au marcat cateva lucruri pe care as dori sa vi le impartasesc.

Primul ar fi ca erau in jur de 3000 de oameni care erau in acelasi timp acolo. Erau tineri, batrani, copii, familii intregi. Ceea ce m-a frapat a fost faptul ca nici o persoana din cate erau acolo nu vorbea tare sau nu zambea. Nici un copil nu se juca pe acolo. De parca acel loc impunea o tacere, un respect aparte. Oamenii mergeau smeriti ca intr-o biserica. Din loc in loc, in dreptul fiecarei cladiri ce putea fi vizitata, era cate un punct informational care iti explica ce a fost in cladirea respectiva, la ce a folosit, etc. Lumea se oprea, citea, si intra in cladire. Paranteza: la putin timp dupa ce am fost acolo am fost la Sighet. Memorialul durerii. Un fel de Auschwitz al nostru. Din pacate romanul tot roman. Se vorbea la telefon, se striga, se radea. De ce? Acolo avem respect si unele chestii ne impun respect dar la noi in tara nu. Am inchis paranteza.

In cadrul lagarului era cateva cladiri despre care se spunea ca au fost un fel de infirmerii. Am ajuns in dreptul uneia din ele, am citit ceea ce scria la intrare si am intrat. Era un culoar mic. Incapeau doi oameni pe acel culoar, atat era de lat. Pe o parte se intra, pe una se iesea. Eram in sir indian. La un moment dat, pe partea pe care se iesea am vazut un domn mai in varsta, cred ca avea in jur de 80 de ani. M-am uitat la el si plangea. Ii curgeau lacrimile pe obraji. A fost prima data cand m-am gandit ca sunt multi oameni in jurul meu care poate au fost acolo ca si prizonieri. Oare cum pot sa vina inapoi? Cum poate un om sa se intoarca intr-un loc in care moartea era ceva la fel de banal ca aerul? Asta da putere supraomeneasca…

Gardurile din sarma ghimpata. Cred ca asa ceva se vede mai rar. Felul in care arata acel culoar al mortii face sa te apuce tremuratul instantaneu. Arata sinistru. Am mai vazut garduri de sarma ghimpata si pe la inchisorile noastre. Am mai vazut garduri de sarma ghimpata si in jurul livezilor de unde furam mere sau pere. Mi-am adus aminte de filmele acelea in care prizonierii care cedau psihic o luau la fuga incercand sa urce pe aceste garduri si sa scape. Erau impuscati de cei din turnuri si ramaneau atarnati in sarma ghimpata. Acum, dupa atatia ani, stalpii erau curati. Sarma ghimpata, mai mult ca sigur pusa de curand. Fara urme de rugina.

Prizonierii erau adusi la Auschwitz. La inceput erau pozati. Fiecare. Sunt pereti plini de pozele celor care au ajuns acolo. Mai tarziu, evreii nu au mai fost pozati. Doar nemtii. La unii din ei scrie anul in care au ajuns la Auschwitz si anul mortii. La unii perioada petrecuta acolo este foarte scurta. Cateva zile. Erau cazati apoi in niste camere. Pe jos erau doar niste saci cu fan. Acolo trebuiau sa doarma. Acolo mureau primii. Apoi se trecea in alta camera unde locul de dormit era ceva mai confortabil. Ceva saltele puse una langa alta. Cei care ajungeau in baraci erau favorizati. Erau baraci unde dormeau si 500 de oameni, pe trei nivele. Peretele avea o inaltime cam de 3 m si era impartit in 3 zone. Arata ca si o debara de papuci. O zona de dormit avea cam 1 m inaltime si vreo 2.5 m latime. Dormeau unul langa altul, cat mai multi ca sa nu moara de frig.

In una din sali erau adunate hainele celor care au murit acolo. Mai erau si ochelari si smocuri de par. Camera era inchisa si te uitai prin geam la un tablou sinistru de ramasite ale unor oameni. Pentru ca au fost oameni doar pana au ajuns acolo.

Crematoriul. Un fel de buncar intr-o movila de pamant. Arata exact ca si un cuptor de paine. Pui ceea ce vrei sa arzi sus si lemnul jos. Simplu. Nimic diferit. Camera de gazare arata ca si un fel de dus comun.

Langa una din cladiri era un perete special pregatit pentru tortura. Te legau cu mainile la spate si te agatau de un inel. Iti prindeau legatura de la maini de acel inel si te lasau sa atarni. La un moment dat ti se dislocau umerii de la greutatea corpului. Te lasau acolo cu zilele, veneau din cand in cand sa verifice daca ai murit sau nu. Chiar langa era zona de executie. Peretele din spate inca avea gauri de la gloantele trase de nemti.

Pe masura ce te apropi de iesire se asterne tot mai tare linistea in fiecare grup. Mai vezi oameni care se tin de mana, se uita unul la altul dar nu prea vorbesc. Se vede pe fata lor ca orice cuvant este cam de prisos. Nu prea ai ce sa spui care sa alunge sentimentele pe care le ai. Durere? Furie? Frica? Compasiune? Dracu stie, sincer. Dracu sigur, pentru ca, fara suparare, Dumnezeu nu cred ca a fost pe acolo.

Pe drum inapoi, pe masina, liniste. Am ajuns acasa, ne-am pus fiecare un pahar de Wiborowa si da-i al meu…

A trecut ceva timp si cateva pahare pana ne-am revenit…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: